CNS Cartel ALFA solicita Președintelui să nu promulge Legea salarizarii personalului plătit din fonduri publice
CNS Cartel ALFA solicita Președintelui să nu promulge Legea salarizarii personalului plătit din fonduri publice
Domnule președinte,
După cum vă este cunoscut, miercuri, 7 iunie, Camera Deputaților, în calitate de cameră decizională, a adoptat proiectul Legii-cadru a salarizării personalului plătit din fonduri publice.
Astfel, după un traseu de adoptare parcurs cu repeziciune, care a exclus în principal o dezbatere aplicată și transparentă cu toți factorii implicați, cu modificări radicale fără a avea un suport de evaluare clară, proiectul devine lege. Forma finală legii și modul în care a fost aceasta adoptată vădește încă odată, cu claritate, scopul care a animat iniţiatorul de la bun început: creșterea accelerată a salariilor aleșilor de la toate nivelurile, inclusiv a parlamentarilor, într-un act de sfidare față de cetățenii care le-au acordat încrederea să-i reprezinte.
Deși scopul inițial declarat al legii a fost o reechilibrare și eliminare a discrepanțelor salariale nejustificate, din sistemul public, așa cum se observă din forma legii, care exclude inclusiv termenul unitar din titlu, discrepanțele se vor adânci și inechitățile salariale vor rămâne sau se vor agrava; legea conține numeroase disfuncționalități, este neunitară și inechitabilă, încălcând principiile expuse chiar în textul său.
Facem apel la dumneavoastră ca instituţie abilitată să întoarcă Parlamentului spre re-dezbatere, dar mai ales ca instituţie care se poate adresa direct Curţii Constituţionale.
Referitor la critica de neconstituţionalitate a Legii, raportată la art 16 din Constituţie, vă semnalăm:
- A) Desființarea coeficienţilor în grila de salarizare pentru administrația locală, care nu include şi personalul decizional (viceprimar, primar, vicepreşedinte sau preşedinte de consiliu judeţean) va conduce la discrepanțe de salarizare între diferite instituții ale administrației locale și accentuarea inechităților în interiorul acelorași instituții.
În mod paradoxal, deşi noua lege instituie în articolul 6 principiile nediscriminării, egalității şi ierarhizării raportat la personalul bugetar, prin acelaşi articol este exclus din sfera principiului legalității – adică a stabilirii salariului prin norme juridice de forţa legii - personalul încadrat la articolul 11 alin 1, respectiv funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul familiei ocupaţionale „Administraţie” din aparatul propriu al consiliilor judeţene, primării şi consilii locale şi din serviciile publice din subordinea acestora. Ca atare, se elimină instituirea unui cadru legal, transparent şi nediscriminatoriu pentru categorii de personal bugetar aflat în funcții şi situații similare, fiind transferat atributul de stabilire a salariilor acestora către consiliile locale, consiliile judeţene sau Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Se ajunge în situaţia în care, salariul personalului bugetar din administraţia publică locală va depinde de voinţa exclusivă a reprezentanţilor consiliilor locale, fără a avea determinare legală.
Această schimbare de legiferare a modului în care este salarizată o parte a personalului bugetar este contrară art. 1 din Constituţie, ce consacră principiul legalităţii. Prin Decizia nr.108 din 14 februarie 2006, Curtea Constituţională a decis că „stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept şi o obligaţie a legiuitorului”. Lipsa unei astfel de reglementări pentru o parte a personalului bugetar, respectiv cel aferent administraţiei publice locale, face imposibilă aplicarea unor criterii obiective de stabilire a salariilor, cu toate că prin art. 2 al legii se precizează că această categorie intră de asemenea în sfera sa de aplicare.
Cu privire la principiul egalităţii cetăţenilor, Curtea Constituţională a statuat că: "nu este contrară principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice „instituirea unor reguli speciale, atâta timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor”. Principiul egalităţii nu inseamnă uniformitate, asa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit." Acestă abordare a Curţii Constituţionale a constituit o argumentaţie asumată în diferite speţe. Totuşi, situaţia ce s-ar crea odată cu intrarea în vigoare a Legii este una fără precedent, care vine să genereze o abordare diferită folosind ca unică premisă a acestei abordări faptul că un salariat a semnat un contract individual de muncă cu un agajator dintr-o primărie sau alta, deşi acestea sunt identice (ca dimensiune, atribuţii, responsabilităţi). De aceea ne întrebăm cât de diferite sunt situaţiile celor două categorii de angajaţi pentru a justifica implementarea unui tratament diferit din perpectiva nerealizarii unei grile pentru administraţia publică locală?
Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curtii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage (în cazul nostru personalul din cadrul administraţiei publice locale din unităţi identice sau lucrătorii din administraţia locală şi conducătorii acesteia (viceprimar, primar, vicepreşedinte consiliu judeţean, preşedinte consiliu judeţean), trebuie să isi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate a Legii raportată la art. 16 din Constituţie, principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune tocmai instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Or, din moment ce situaţia juridică a personalului bugetar este identică în administraţia locală, atunci şi tratamentul juridic aplicabil – grila de salarizare – trebuie să fie acelaşi, nefiind permis ca numai unii salariaţi bugetari să aibă coeficienţi, ci toţi trebuie, după rangul unităţii administrative, să beneficieze de coeficienţi de ierarhizare.
Prin urmare, vă solicităm să vă adresaţi Curţii Constituţionale care să constate că dispoziţiile Legii privitoare la lipsa coeficienţilor de ierarhizare pentru personalul din administraţia publică locală contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situaţii profesionale identice (de exemplu un consilier juridic în două comune identice vor avea coeficienţi diferiţi, deşi au aceleaşi atribuţii, responsabilităţi, volum de muncă) să aibă un tratament juridic diferit. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor în cazul analizat de noi nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. De altfel, dispoziţiile din Lege ce se supun criticii noastre sunt de natură să genereze o nouă serie de inechităţi.
De aceea considerăm că Legea instituie diferenţe de regim juridic absolut nejustificate obiectiv şi rezonabil între categorii de lucrători din administraţia publică (între două unităţi administrative identice şi între personalul din aceeaşi unitate), diferenţă care va genera serioase dezechilibre structurale din perspectiva resurselor umane, posibila migraţie a forţei de muncă, fără a avea un scop legitim urmărit, fiind de natură să genereze situaţii în care anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate obiectiv, fapt ce reprezintă o discriminare care afectează constituţionalitatea textelor Legii.
Cunoaştem faptul că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Curtea Constituţională a reţinut că sintagma "fără privilegii şi fără discriminări" din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite (a se vedea Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015). Astfel, nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea acestuia.
Tot astfel, Curtea Constituţională, prin Decizia 794/2016, a stabilit că „principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994).”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 23/2016 dată în dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că „În mod neîndoielnic, acest principiu (n.r. echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală) denotă în mod esenţial asumarea de către legiuitor a egalităţii de tratament juridic, respectiv un tratament juridic echitabil şi nediscriminatoriu între categoriile de personal din sectorul bugetar care desfăşoară muncă de valoare egală, în sensul de a se asigura acestora, prin aplicarea dispoziţiilor legii de salarizare, o remuneraţie egală”.
Discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (în cazul nostru imposibilitatea personalului bugetar din administraţia locală de a beneficia de o grilă de salarizare cu coeficienţi pentru situaţii identice), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului. În cazul nostru, considerăm că s-ar impune eliminarea dispoziţiilor din Lege a prevederilor de la art. 11 şi realizarea unei anexe complete cu coeficienţi.
În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau favoare nejustificată, acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. In cazul acesta, privilegiul reţinut este aplicarea coeficienţilor pentru anumite categorii de personal (viceprimar, primar, vicepreşedinte consiliu judeţean, preşedinte consiliu judeţean) şi inexistenţa coeficienţilor pentru restul personalului bugetar din unităţile administrative locale.
Observăm, de asemenea, că dipoziţiile Legii criticate încalcă şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale la această convenţie, respectiv art.14, care interzice discriminarea:
„ Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie"(s.n.).
Or, dispoziţiile Legii prezentate de noi se încadrează lesne în teza finală a articolului mai sus menţionat.
De asemenea, potrivit art. 5 din Codul muncii, în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalitătii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii. Totodată, art. 1 alin. (2) lit. i) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare prevede că principiul egalităţii, al excluderii privilegiilor şi nediscriminării sunt garantate, iar la muncă egală se cuvine un salariu egal. Totodată, alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte că exercitarea drepturilor enunţate priveşte "persoanele aflate în situaţii comparabile". De altfel, expresie a principiului egalităţii de tratament şi interzicerea discriminării, principiul "la muncă egală, salariu egal" face obiectul mai multor reglementări internaţionale, cum sunt: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Carta socială europeană, revizuită, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Carta comunitară a drepturilor fundamentale ale muncitorilor etc. Potrivit acestor reglementări, salariaţii se bucură de egalitate de tratament. Or, în cazul nostru, dezavantajele unei categorii de salariaţi faţă de o altă categorie de salariaţi se generează prin însăşi aplicarea dispoziţiilor din Legea criticată. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 24/2008, a stabilit că principiul egalităţii de tratament în stabilirea remuneraţiilor presupune soluţii diferite numai pentru situaţii diferite, justificate pe baza unor criterii raţionale şi obiective.
- B) Legea instituie o discriminare între lucrătorii și angajatorii din sectorul de stat (publici) și lucrătorii şi angajatorii din sectorul economic (privat, de stat sau mixt).
Astfel, se acordă salariaților bugetari o indemnizație anuală de hrană la nivelul a două salarii minime garantate în plată la nivel național, care este venit neimpozabil, nepermiţând aplicarea acestui drept oricărui angajator care doreşte să aplice acest regim lucrătorilor proprii. În același timp, prin această lege, se anulează dreptul angajaților din sistemul public de a primi tichete de masă, chiar și în cazul instituțiilor care sunt finanțate din surse proprii.
In contextul premiselor mai sus menţionate, observăm că prin Lege se creează o abordare distinctă între două mulţimi de salariaţi (publici şi cei din sectorul economic), cărora li se aplică un regim impozabil distinct pentru alocaţiile de hrană ce le vor fi acordate. Situaţia creată este similară aceleia în care salariaţii din instituţiile publice ar suporta un impozit pe venit de 10%, în locul celui general de 16%, aplicabil tuturor tipurilor de venituri, suportat de către angajaţii din sectorul economic.
Prin abordarea propusă de Lege se instituie o evidentă discrepanţă între modul de impozitare a salariaţilor din mediul privat şi a celor din mediul public la nivelul alocaţiilor de hrană, discrepanţă de natură a încalca atât dispoziţiile Constituţiei, cât şi ale tratatelor la care România este parte.
Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage (în cazul nostru salariaţii din mediul economic şi personalul bugetar), trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate a Legii, raportată la art. 16 din Constituţie, principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune tocmai instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Or, din moment ce situaţia juridică a personalului bugetar este identică cu cea a angajaţilor din mediul economic (contracte individuale de muncă sau raporturi de serviciu care nasc dreptul la o alocaţie de hrană), atunci şi tratamentul juridic aplicabil – indemnizaţia de hrană/tichete de masă – trebuie să fie acelaşi, nefiind permis ca salariaţii bugetari să aibă, cu toţii, un regim fiscal diferit de impozitare a alocaţiei de hrană (indemnizaţie de hrană) faţă de salariaţii din mediul economic (care primesc tichete de masă).
Prin urmare, vă solicităm a vă adresa Curtii Constituţionale în vederea constatării că dispoziţiile Legii privitoare la indemnizaţia de hrană şi la eliminarea posibilităţii salariaţilor bugetari de a primi tichete de masă contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situaţii profesionale identice (de exemplu, un consilier juridic angajat al unei instituţii publice şi un consilier juridic al unei societăţi din domeniul economic) să aibă un tratament juridic şi fiscal diferit atunci când primesc alocaţia de hrană, doar pentru că unele dintre acestea intră în mulţimea personalului bugetar, iar altele nu. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor în cazul analizat de noi nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. De altfel, dispozitiile din Lege ce se supun criticii noastre sunt de natură să genereze o serie de inechităţi.
Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament generator de soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit legal şi fiscal nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. În situaţia analizată de noi. Legea introduce un regim juridic total diferit şi de natură să creeze unele privilegii doar pentru o anumită categorie de salariaţi (cei bugetari), respectiv o fiscalitate care se îndepărtează de la regulile general admise şi care a devenit discriminatorie din moment ce a introdus criterii care au afectat egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Or, prin regimul juridic propus prin Lege în cazul alocaţiilor de hrană acordate doar sub forma indemnizaţiei de hrană, în considerarea specificului anumitor categorii de salariaţi (doar bugetari), legiuitorul stabileşte condiţii particulare de salarizare, conducând la instituirea unor privilegii fiscale în beneficiul acestora şi instituirea unei diferenţe de tratament nejustificate obiectiv, raţional şi rezonabil. Observăm de altfel că privilegiul acordat (doar) întregului personal bugetar este însoţit de îngrădirea totală a angajatorilor publici de a putea acorda alocaţia de hrană sub forma tichetelor de masă. Remarcăm astfel o discriminare care se generează în ambele sensuri:
- a) din pespectiva personalului bugetar, care nu suportă impozitul pe venit pentru alocaţia de hrană, faţă de salariaţii din mediul economic, care plătesc 16% din valoarea alocaţiei de hrană primită sub forma tichetelor de masă;
- b) din pespectiva salariaţilor din mediul privat care pot primi alocaţia de hrană sub formă de tichete de masă în fiecare lună (depăşind anual limita valorică a indemnizaţiei de hrană stabilite de Lege), faţă de personalul bugetar care poate primi anual doar o alocaţie de hrană stabilită la nivelul a două salarii de bază minime brute pe tară garantate în plată.
De aceea, considerăm că Legea instituie diferenţe de regim juridic absolut nejustificate obiectiv şi rezonabil între cele două categorii de salariaţi (privaţi şi bugetari), diferenţă care va genera serioase dezechilibre structurale din perspectiva resurselor umane, posibila migraţie a forţei de muncă, fără a avea un scop legitim urmărit, fiind de natură să genereze situaţii în care anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate obiectiv, fapt ce reprezintă o discriminare care afectează constituţionalitatea textelor Legii.
Se cunoaşte faptul că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Curtea a reţinut că sintagma "fără privilegii şi fără discriminări", din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite (a se vedea Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015). Astfel, nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea acestuia.
Observam de asemenea ca dipozitiile Legii incalca si Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale si a protocoalelor aditionale la această conventie, respectiv art.14 din aceasta care interzice discriminarea:
„Exercitarea drepturilor si libertătilor recunoscute de prezenta conventie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, in special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine natională sau socială, apartenentă la o minoritate natională, avere, nastere sau orice altă situatie"(s.n.).
Or dispozitiile Legii analizate de noi se incadreaza lesne in teza finala a articolului mai sus mentionat.
De asemenea, potrivit art. 5 din Codul muncii, în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalitătii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii. Totodată, art. 1 alin. (2) lit. i) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare prevede că principiul egalităţii, al excluderii privilegiilor şi nediscriminării sunt garantate, iar la muncă egală se cuvine un salariu egal. Totodată, alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte că exercitarea drepturilor enunţate priveşte "persoanele aflate în situaţii comparabile". De altfel, expresie a principiului egalităţii de tratament şi interzicerea discriminării, principiul "la muncă egală, salariu egal" face obiectul mai multor reglementări internaţionale, cum sunt: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Carta socială europeană, revizuită, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Carta comunitară a drepturilor fundamentale ale muncitorilor etc. Potrivit acestor reglementări, salariaţii se bucură de egalitate de tratament, angajatorului fiindu-i interzis să îi dezavantajeze pe unii în favoarea altora, în ceea ce priveşte cuantumul salariilor. Or, în cazul nostru, dezavantajele unei categorii de salariaţi faţă de o altă categorie de salariaţi se generează prin însăşi aplicarea dispoziţiilor din Legea criticată. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 24/2008, a stabilit că principiul egalităţii de tratament în stabilirea remuneraţiilor presupune soluţii diferite numai pentru situaţii diferite, justificate pe baza unor criterii raţionale şi obiective.
Domnule Președinte,
Apelăm la dumneavoastră în calitate de garant, al fiecărui cetățean român, pentru aplicarea în mod echitabil a drepturilor sale.
Sperăm că veți întreprinde toate demersurile posibile, astfel încât să nu ne găsim în aceeași situație cu cea privind introducerea pensiilor speciale pentru parlamentari, când nicio instituție a statului nu a reacționat pentru a împiedica și corecta acest abuz.
În concluzie, vă solicităm să nu promulgați Legea-cadru a salarizării personalului plătit din fonduri publice și să o returnați Parlamentului spre a fi modificată, iar în cazul necorectării ei de către Parlament, să vă adresaţi Curţii Constiuţionale cu solicitarea de a constata neconstituţionalitatea prevederilor legii, privitor la cele două puncte sesizate mai sus.
Bogdan Iuliu HOSSU
Președinte CNS „Cartel ALFA”