Dialogul social nu înseamnă discuții, ci asumarea unor decizii comune

Relațiile dintre lucrători și angajatori în România se află într-un dezechilibru major, ca efect al legislației adoptate în 2011, la presiunea organismelor financiare internaționale. Un proiect legislativ de modificare a Legii Dialogului Social este astăzi pe ordinea de zi a Senatului, ca primă cameră cu vot consultativ. Deși în forma sa inițială, proiectul de modificare fusese respins de partenerii sociali, amendamentele adoptate atât de inițiatori, cât și în urma dezbaterii din Comisia de muncă a Senatului au îmbunătățit semnificativ propunerea. Au rămas însă multe aspecte care limintează dreptul constituțional la asociere și blochează negocierea colectivă.  

Cadrul legislativ privind dialogul social și negocierea colectivă are menirea de a încuraja părțile, sindicate și angajatori, să se așeze la masa negocierilor, în vederea încheierii de acorduri colective care să stabilească condițiile de muncă și o distribuție echitabilă a rezultatelor.

Cadrul legislativ actual (L62/2011 a Dialogului Social) nu asigură echilibrul dintre părți, ci distribuie către angajatori toate părghiile, iar către sindicate obstacolele. Am detaliat aici modalitățile prin care se întâmplă acest lucru.

Sindicatele s-au opus acestei legi și au militat constant pentru modificarea ei, însă doar acum, când dezechilibrele sociale au ajuns la un nivel șocant, opinia publică și clasa politică au început să ia în seamă și să discute, timid, despre cauzele acestei situații.

Ne lăudăm cu o creștere economică remarcabilă, cea mai mare din Uniunea Europeană, timp în care, la toate capitolele sociale am rămas la coada Europei. În aceste condiții, se pune totuși întrebarea: care este rostul dezvoltării economice, dacă nu bunăstarea populației? Din această dezvoltare, lucrătorii au beneficiat cel mai puțin: partea care revine muncii fiind la doar 36% din PIB, restul revenindu-i capitalului. 40% dintre români sunt considerați săraci, iar peste jumătate dintre angajații din sectorul economic sunt salarizați la nivelul salariului minim, nivel care nu asigură nici jumătate din costurile necesare unui trai minim decent. Nivelul precar de salarizare și condiții de muncă afectează însă cea mai mare parte dintre lucrătorii din România și situația se înrăutățește de la an la an.

Acest dezechilibru este creat de lipsa unor mecanisme funcționale de reprezentare a lucrătorilor, prin limitarea dreptului la asociere și acțiune colectivă și blocarea negocierii colective.

Angajatorii reuniți în cadrul Confederației Concordia reclamă faptul că “argumentele logice și legale solide” pe care le-au expus în Comisia de muncă de la Senat, referitor la proiectul de modificare a Legii Dialogului Social, nu au fost luate în seamă. Am citit cu atenție comunicatul de presă, iar reprezentanții CNS Cartel ALFA au fost prezenți și la discuțiile de la Senat. In acest sens, facem următoarele precizări:

- Argumentele despre care vorbesc reprezentanții Confederației Concordia sunt în totală contradicție cu realitatea. Angajatorii doresc menținerea actualului cadru legislativ care creează discrepanțe în repartizarea creșterii economice, maximizarea profiturilor prin pauperizarea lucrătorilor și menținerea lor la nivelul minim prin blocarea capacității de organizare a lucrătorilor. Chiar dacă angajatorii se pot simți legitimați în dorința lor de a maximiza sub orice formă profiturile, rolul statului este să asigure un cadru legislativ care să realizeze o distribuție corectă a valorii create în societate prin pârghiile pe care le are la dispoziție, în acest caz cadrul legislativ pentru negocierea colectivă. O societate în care inegalitățile sociale sunt atât de mari nu poate să asigure o dezvoltare sustenabilă.

- Angajatorii din Concordia mai reclamă lipsa consultării în elaborarea amendamentelor adoptate in comisia de muncă din Senat “într-o singură zi”. Ne doream ca același protest să fi fost exprimat atunci când, în 2011, guvernul a dat la o parte, tot într-o singură zi, șapte luni de negociere cu partenerii sociali, și, în urma presiunilor din culise ale Consiliului Investitorilor Străini și Camerei de Comerț Româno-Americană, cu sprijinul FMI, a adoptat actuala lege prin asumarea răspunderii, fără nicio dezbatere, nici măcar în Parlament. In același timp, angajatorii deplâng forma inițială a propunerii legislative (înainte de amendamente), ca rezultat al “discuțiilor, timp de 8 luni” cu partenerii sociali, însă omit să menționeze că și acelei forme li s-au opus (în cadrul Consiliului Economic și Social din 17.07.2018), așa cum s-au opus oricărei propuneri de modificare a cadrului legislativ din 2011 până în prezent, sub pretextul lipsei de consens.

- Nu putem vorbi de existența unui dialog social funcțional între sindicate și angajatori atâta vreme cât nu există nicio consecință a acestui dialog. Ce sens are dialogul social dacă, indiferent cât de civilizat se desfășoară, nu conduce la semnarea de acorduri și asumarea unor obligații?

La nivel național, legea actuală nu permite încheierea unui acord colectiv. Să presupunem că angajatorii chiar doresc realizarea unui acord privind creșterea și stabilirea salariului minim la nivel național, așa cum au declarat în repetate rânduri. Un astfel de acord, potrivit legislației actuale, nu ar avea nicio valoare juridică. La nivel de sector nu s-a încheiat niciun contract colectiv de muncă din anul 2011 până acum, deși, în unele domenii, a existat un dialog între sindicate și angajatori. În lipsa unei asumări concrete, orice dialog este până la urmă o simulare. În final, la nivel de companie, singurul nivel la care mai are loc sporadic câte o negociere finalizată într-un acord, avem așa: pentru 2017, din cele 28.755 de companii active care au peste 20 de angajați și astfel obligația de a iniția negocierea colectivă, doar 767 au încheiat un contract colectiv de muncă (adică 2,6%). Dintre aceste contracte colective, marea majoritate (9 din 10) NU sunt negociate și semnate de sindicate, ci de reprezentanții salariaților, astfel încât nici în cazul acesta nu se poate vorbi despre dialog social.

- În mare parte, argumentația angajatorilor se reduce de fapt la aceeași tehnică a discreditării, care a fost folosită cu succes în 2011:  “liderii sindicali nu sunt pregătiți... reflectă o agendă proprie... nu interesele salariaților”.  Când Organizația Internațională a Muncii (organism tripartit) a elaborat cele patru (PATRU!) memorandumuri tehnice cu recomandări de modificare a legislației din România, s-a bazat pe studiul legislației și a datelor statistice, nu pe personalitatea liderilor de sindicat. La fel, dacă decizia Comisiei Europene și a Consiliului a fost să includă al doilea an la rând în Recomandările de țară modificarea legislației pentru deblocarea negocierilor colective, putem avea certitudinea că NU temperamentul, competența sau “agenda” liderilor de sindicat români au stat la baza acestor documente. Aceste aspecte sunt irelevante și discuția ar trebui purtată exclusiv pe propunerile din text și realitatea economică și socială din România.

- În același timp, regăsim o serie de denaturări: ca exemplu pentru modificările “neinspirate” pentru dezvoltarea dialogului social este menționată conferirea dreptului de negociere colectivă sindicatelor afiliate la o organizație reprezentativă de nivel superior, “în dauna sindicatelor care ar avea mai mulți membri”. Or, acest lucru nu se întâmplă în dauna nimănui, nu i se retrage niciunui sindicat dreptul de negociere pentru că alt sindicat este afiliat undeva. Prin afiliere, sindicatele își măresc forța de reprezentare, iar acest lucru este legitim, neavând nimic “lucrativ”, cum insinuează reprezentanții angajatorilor. Apoi, sugestia că sindicatele s-ar opune soluțiilor propuse de angajatori, ca, de exemplu, redefinirea sectoarelor de activitate este falsă, iar faptul că anumite elemente nu apar expres în recomandările OIM, nu înseamnă că automat sunt greșite, mențiune inclusă chiar în documentul menționat. Același document conține un tabel comparativ al prevederilor privind mecanismele de extindere a aplicabilității contractelor colective la nivel de sector, din care se poate vedea că țările în care aceste mecanisme există și sunt funcționale sunt aceleași în care există o distribuție mai bună a rezultatelor economice și inegalități mai mici. În țările în care acest mecanism a fost distrus în perioada politicilor de austeritate, precum Portugalia, Spania, România, Ungaria, situația socială s-a deteriorat. Dintre țările estice, doar Slovenia a menținut un mecanism complex de acorduri colective sectoriale, lucru care se reflectă direct în bunăstarea lucrătorilor care a crescut odată cu dezvoltarea economică a acestei țări. 

În final, suntem de acord cu angajatorii că încrederea între partenerii sociali se naște și se consolidează punând în prim plan ceea ce îi unește și nu ce îi desparte. Există multe puncte comune ale preocupărilor partenerilor sociali: o politică coerentă în privința salariului minim și a condițiilor minime de lucru sau soluții pentru criza forței de muncă și migrația continuă de personal. Dar aceste puncte comune nu trebuie să rămână la nivel de declarații, principii și bune intenții, ci trebuie transpuse în fapt prin asumarea unor decizii comune, transpuse în acorduri și angajamente.

Lipsa de asumare a rezultatelor dialogului social consensualizat este de asemenea un teren comun de reflecție pentru partenerii sociali, atâta timp cât organizațiile de angajatori reclamă, ca și organizațiile sindicale, lipsa unui dialog social constructiv și real la nivelul Guvernului și autorităților publice.

 

Biroul național al CNS Cartel ALFA